Cultură şi învăţământ

 

Casa memorială Ion Borcea

În vara anului 1966, un om sufletist în persoana profesorului universitar dr Vasile Ghenciu de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi mobilizează în jurul său o serie de personalităţi printre care se numărau profesorul dr docent Sergiu Cărăuşu, profesor dr Dumitru Cărăuşu si profesor dr Şova Constantin, pe atunci director al Muzeului judeţean de ştiinţe ale naturii din Bacău, în vederea înfiinţării casei memoriale Ion Borcea, în amintirea marelui biolog dispărut prematur din lumea ştiinţifică. Se ia decizia înfiinţării acestei case memoriale la Racova.

Casa Ion BorceaCasa care urma să fie amenajată în muzeu se impunea prin vechime, dar şi prin arhitectura transilvăneană, fiind construită de înaintaşii emigraţi în vremuri de restrişte, la începutul anilor 1800, în urma emigraţiei pe aceste locuri, dinspre Transilvania, şi stabiliţi pe aceste meleaguri. Cu eforturi susţinute s-au găsit şi obiecte de epocă ce aparţinuseră savantului Ion Borcea.

Casa memorială a fost inaugurată în octombrie 1966. Pe parcursul celor 40 de ani de existenţă au păşit pragul casei din Racova mii de persoane, dintre care multe personalităţi ştiinţifice, studenţi, profesori, elevi sau oameni simpli, la care s-au alăturat şi mulţi turişti din ţară sau de peste hotare.

Obiceiuri locale

Hora din sat reprezenta odinioară locul de adunare a întregii suflări din sat, unde tinerii se prindeau în joc iar cei bătrâni priveau de pe margine toate mişcările celor prinşi în vârtejul jocului. Erau jocuri vechi, cu mişcări în linie precum hora, dar şi mai repezi şi săltăreţe precum brâul ori sârba. Treptat au apărut si jocuri mai noi, cum ar fi floricica, mărunţica, săltata ori jocurile moderne. Hora de zi, organizată duminica, dar mai ales cu ocazia sărbătorilor religioase, a fost înlocuită cu baluri de seară, iar în prezent cu discoteca.

Instrumentele muzicale s-au perfecţionat şi diversificat foarte mult. În timpul jocului strigăturile şi chiotele însoţesc pe cei care participă la joc. Ele exprimă veselia, gluma, dar şi spiritul de satiră în care se fac unele aluzii. Pe lângă hora din zilele de sărbătoare, oamenii se mai adunau la claca pentru deşfăcatul porumbului în serile de toamnă ori în cadrul şezătorilor pentru tors, strujit pene ori împletit, ocazii în care se ajutau la diferite treburi, dar se făceau glume, se spuneau ghicitori, iar în final, stimulaţi din plin de licoarea lui bachus, totul se termina cu o horă de pomină.